A fost odata un împarat mare și puternic, și el avea trei feciori. Facandu-se mari, împaratul se gandi fel și chipuri cum sa faca sa-și însoare copiii ca sa fie fericiți. Într-o noapte, nu știu ce visa împaratul, ca a doua zi, de manecate, își chema copiii și se urca cu danșii în palimarul unui turn ce avea în gradina. Porunci sa-și ia fiecare arcul și cate o sageata.
– Trageți, copii, cu arcul, le zise împaratul, și unde va cadea sageata fiecaruia, acolo îi va fi norocul.
Copiii se supusera fara a carti catuși de puțin, caci ei erau încredințați ca tatal lor știa ce spune. Trasera, deci, și sageata celui mai mare din fii se înfipse în casa unui împarat vecin; a celui de al doilea se înfipse în casa unui boier mare d-ai împaratului; iara sageata celui mai mic se urca în naltul cerului. Li se strambasera gaturile uitandu-se dupa dansa, și p-aci, p-aci, era sa o piarza din ochi. Cand, o vazura coborandu-se și se înfipse într-un copaci nalt dintr-o padure mare.
Se duse fiul cel mare, își lua soție pe fata împaratului vecin, și se întoarse cu dansa la tatal sau.
Se duse și cel mijlociu și se întoarse și el cu o soțioara mandra și frumoasa.
Se duse și cel mic. Cutreiera lumea pana ce ajunse la padurea cea mare unde se lasase sageata lui. Bajbai el și orbacai p-acolo prin bunget, pana ce dete de copaciul în care se înfipsese și sageata lui. Acest copaci era nalt și gros și batran, de cand urzise Dumnezeu pamantul. Se încovriga el de dansul, și se urca pana ce ajunse de se agața de o ramura. Și din ramura în ramura, cand atarnat cu mainile, cand cu picioarele încrucișate și încleștate, ajunse pana în varf. Acolo puse mana și-și lua sageata. Se dete jos cu sufletul plin de obida și de mahnire, socotind ca este sec de noroc, caci, se gandea el, ca ce era sa gaseasca în acel copaci?
Nu-i fu destul ca nu-și aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul ca facuse atata cale în deșert, se mai pomeni, cand vru sa plece de langa copaci, ca se agața de spinarea lui o bufnița. Haț în sus, haț în jos, bufnița sa se duca din spinarea lui, ba. Îl înhațase, dracoaica, cu ghiarele, ca o gaița spurcata, și nu-l slabea nici cat ai da în cremene.
Mai se suci, mai se învarti sa scape de pacoste, și nu fu nici un chip. Daca vazu și vazu, se hotarî și el a se duce acasa cu saxanaua în spinare și o lua la drum. În cale, baga de seama ca alte șase bufnițe se țineau dupa dansul. Merse el, biet, cu alaiul dupa dansul, și potrivi ca sa ajunga acasa noaptea, spre a nu se face de rasul dracilor de copii.
Cum intra în camara unde locuia dansul în palaturile tatane-sau, cele șase bufnițe se așezara careși pe unde; iar cea d-a șaptea bufnița, care se încleștase de spinarea lui, se așeza în pat.
Mai statu, bietul flacau, se mai socoti, se mai gandi, mai planui, și în cele din urma gasi cu cale sa le lase în pace, sa vaza unde are sa iasa aceasta întamplare. Mai cu seama ca acum se cotorosise de saxanaua din spinare.
Și cum era și rupt de osteneala de atata calatorie și de atata tevatura ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parca l-ai fi lovit cu mechea în cap.
A doua zi, ce sa-i vaza ochii? Langa dansul în pat, o zana așa de frumoasa, de amuțea și nu știu cine cand o vedea; iara la capetele patului lor șase roabe, una mai frumoasa decat alta. Mai vazu, într-un colț al camarei, șapte piei de bufnițe, aruncate una peste alta.
Se mira tata-sau, se mira muma-sa de așa frumusețe și gingașie, ce nu mai vazusera de cand erau ei.
Ziua de nunta a fratelui celui mai mare viind, se duse și fiul ce mic la împaratul, însa singur, caci nu putea sa ia și pe zana, macar ca era sa-i fie logodnica. Cand, se pomeni cu dansa ca se prinde în hora langa dansul. Nu mai putea de bucurie, cand o vazu. Se falea, nene, cat un lucru mare, caci alta ca dansa nu se gasea în toata împarația lor și a vecinilor. Toți nuntașii ramasera cu ochii bleojdiți la dansa. Iar ceilalți fii de împarați și domni cari erau poftiți la nunta dedeau tarcoale roabelor ce venise cu zana, și care de care umbla sa se prinza în hora langa dansele. Și astfel se veselira pana seara. La masa, zana se așeza langa fiul cel mic al împaratului. Mancara și se chefuira pana la miezul nopții. Apoi se dusera fiecare la ale sale. Fiul cel mic al împaratului se duse în camara lui. Zana dupa dansul. Se culcara și dormira ca niște împarați ce erau ei. Cand se scula dimineața și vazu pieile de bufnița tot acolo, îl apuca un cutremur de scarba, aducandu-și aminte de cele ce pațise de la dansele.
Se facu și nunta fiului de al doilea al împaratului. Fiul cel mic se duse la nunta iarași singur, și iara se pomeni cu zana ca vine, și nici una, nici alta, țop! se prinse langa dansul în hora. Creștea inima într-însul de bucurie și de fala, mai cu seama cand vedea pe ceilalți fii de împarați și de domni ca le lasa gura apa la toți dupa o așa bucațica. Ei, vorba aluia, în pofida capșunelor, mancau foile. Își scoteau și ei focul jucand în hora cu roabele zanei. Seara iara se pusera la masa.
Fiului celui mic al împaratului, ce-i da lui dracul în gand, se scoala de la masa, se duce în camara lui, ia pieile de bufnița și le arunca în foc, apoi vine și se așeaza la masa din nou.
O data se facu o tulburare între mese. Și iata de ce. Una din roabe striga:
– Stapana, suntem în primejdie!
Alta zise:
– Stapana, mie îmi miroase a parlit! Este prapadenie de noi.
Iara ea raspunse:
– Taca-va gura, tocmai acum la masa v-ați gasit și voi sa voribiți secaturi?
Nu trecu însa mult și mai zise și a treia:
– Stapana! nu e scapare, suntem vandute mișelește.
În aceeași vreme, și dansa stramba nițel din nas. Pasamite îi venise și ei miros de parleala pieilor. Și deodata sculandu-se cu toatele de la masa, se facura șapte porumbei. Apoi zana zise fiului celui mic de împarat:
– Ai fost nerecunoscator. Cu bine te-am gasit, cu bine sa ramai. Pana nu vei izbuti sa faci ce n-a facut om pe lume, sa nu dai cu mana de mine.
Se înalțara, deci, în slava cerului și îndata pierira din ochii lui.
În deșert mai rugara mesenii pe fiul împaratului sa șeaza la masa, în deșert îl îndemnara parinții sa nu-și mai faca inima rea, caci el ramasese cu ochii dupa porumbei și nu se mai puse la masa.
A doua zi pana în ziori pleca sa-și gaseasca logodnica. El simțea bine acum ca fara dansa nu mai putea trai. Își lua ziua buna de la parinți și de la frați și o porni în pribegie.
Trecu dealuri, vai, colnice, strabatu paduri întunecate și de picior neumblate, dete prin smarcuri și lacoviște, și de urma porumbeilor sai nu putu da. Se framanta cu firea voinicul, cerceta, cauta, întreba; dara nici o isprava nu-mi facea. Cu inima înfranta, cu sufletul zdrobit de mahnire, și cu dogorul dragostei într-însul, umbla ca un zmeu și ca un leu paraleu, dara toate în deșert. Uneori îl batea gandurile sa-și faca seama singur, sa se dea de rapa, ori sa-și sfarame capul de colții de piatra de prin munți; dara parca îi spunea inima ca odata, odata, o sa se sfarșeasca toate necazurile sale, și deodata își venea în sine, și se punea din nou pe drum, mai cu harnicie și mai tare în credința ca cine cauta cu amaruntul și cu staruința trebuie sa gaseasca și gandul sa și-l izbandeasca.
Rupt de oboseala și de zdruncinare, se dete nițel la umbra într-o valcea, sa se mai odihneasca oleaca. Și stand el acolo, îl fura somnul. Deodata se deștepta, auzind o garaiala de graiuri omenești, și sari drept în sus. Ce sa vezi dumneata? Trei draci se certau de faceau clabuc la gura. Se duse la danșii cu pieptul înainte și le zise:
– Cearta fara paruiala, ca nunta fara lautari.
– Se lovi ca nuca în perete și vorba ta, iaca, raspunsera ei. Dara noi nu ne certam, ci numai ne sfadim.
– Și pentru ce va sfadiți voi? îi întreba el; caci galagia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva și tot îl deșteptați.
– Uite, avem de moștenire, de la tata, o pereche de opinci, o caciula și un bici, și nu ne învoim între noi, care ce sa ia din ele.
– Și la ce sunt bune bulendrele pe care va sfadiți voi?
– Cand se încalța cineva cu opincile, trece marea ca pe uscat. Cand pune caciula în cap, nu-l vede nici dracul, macar de i-ar da cu degetul în ochi. Iara cand va avea biciul în mana și va trosni asupra vrajmașilor sai, îi împietrește.
– Aveți dreptate sa va sfadiți voi, ma. Caci una fara alta, aceste bulendre nu fac nici doua cepe degerate. Iaca ce-mi zice mie gandul, de veți voi sa ma ascultați, sa va fac cu dreptate omeneasca.
– Te ascultam, te ascultam, raspunsera dracii într-o glasuire, spune-ne cum, și vom vedea.
– Vedeți voi cei trei munți ce stau în fața noastra? Sa va duceți fiecare în cate unul, și cine va veni mai curand, dupa ce va voi face eu semn, ale lui sa fie toate astea.
– Ca bine zici d-ta! Așa vom face. Bravo! iaca ne-am gasit omul carele sa ne faca dreptate.
Și îndata o rupsera d-a fuga dracii, tulind-o înspre cate un munte.
Pana una, alta, voinicul puse opincile în picioare, caciula în cap și lua biciul în mana. Cand ajunsera dracii în varfurile munților și așteptara sa le faca semnul, fiul cel mic al împaratului trasni de trei ori cu biciul în fața fiecarui drac, și îi împietri acolo locului. Apoi o lua și el la drum în treaba lui, unde îl tragea dorul.
Abia mai facu vro zece pași și vazu pe sus un stol de șapte porumbei. Îi urmari din ochi pana ce îi vazu în ce parte de loc se lasara. Într-acolo deci și dansul își îndrepta cararile pentru care se ostenise atata mare de vreme.
Trecu mari, paraie și ape mari ca pe uscat, mai cutreiera țari și pustiuri, pana ce ajunse la un munte mare, mare, al carui varf da de nori. Aci vazuse el ca se lasase porumbeii. Se puse a se urca pe dansul, și, din vagauna în vagauna, din stei de piatra în colți, din rapa în rapa, cațarandu-se cand pe muchi, cand pe coame de munți, ajunse la o peștera. Intrand acolo, ramase ca lovit de trasnet cand vazu niște palaturi ca de domn și așa de maiestrit lucrate, cum nu se vad pe pamantul nostru. Acolo locuia logodnica lui, zana zanelor. Cum o vazu primblandu-se prin gradina cu roabele dupa dansa, o și cunoscu. Un copilaș de draguleț se ținea dupa zana, alerga, se zbenguia printre flori, și tot striga pe zana ca sa-i arate cate un fluturel. Pasamite zana ramasese grea cand zburase de la masa. Și acesta era copilul lor.
Nu mai putea de bucurie fiul cel mic al împaratului. Îi venea sa dea fuga, ca un dezmetic, sa ia copilașul sa-l sarute. Dara își lua seama, nu care cumva sa se sperie. Pe dansul nu-l vedea nimeni, caci era cu caciula în cap.
Începu a da înde seara, și el nu știa cum sa se arate. În cele din urma auzind ca poftește la masa pe zana, se duse și el și se așeza între dansa și între copilașul lor. Adusera bucate. El manca ca un lup flamand, caci nu mai ținea minte de cand nu mancase el leguma fiarta. Zana se mira cum de se sfarșește bucatele așa de iute. Porunci de mai aduse. Dara și acele se fituira într-o clipa.
Între acestea, el ridicandu-și nițel caciula dinstre partea copilului, acesta îl zari și odata striga:
– Uite tata, mama!
– Tata-tau, dragul meu, nu va da peste noi pana nu va savarși o fapta nazdravana, raspunse ma-sa.
El își trase iute, iute, caciula pe ochi și începu iarași a manca, de parea ca se bat lupii la gura lui. Dupa ce sfarși și aceste bucate, zana, coprinsa de mirare, porunci sa se mai aduca, ca sa fie din destul.
Fiul împaratului se mai arata copilașului înca o data, plin de bucurie ca fiul sau îl cunoscu.
Copilul iarași spuse ma-si; și aceasta iarași îl ținu de rau, vezi ca nu-i venea ei a crede sa fi facut barbatu-sau niscai fapte minunate, prin care sa poata ajunge la dansa. Ea știa ca pe acolo nici pasare maiastra nu calca. Copilul tacu, caci tata-sau își trasese caciula pe ochi numaidecat.
Mai manca pana ce se ispravi și aceste bucate. Manca, nene, și nu se mai satura. Nemaiavand ce sa mai aduca la masa, zana începu a carti ca nu mai ramasese și pentru roabe. Cand iata copilul ca striga iarași:
– Mama! zau ca este tata.
– Dara unde este, ma? ce tot aiurezi tu?
– Ba nici aiureala, nici nimic. Uite-l, este colea langa mine, uite-l, ma ia în brațe.
Se sperie zana cand auzi. Dara el nu o lasa pana în cele din urma fara sa se arate, ca sa nu-i vie ceva rau. Și luandu-și caciula din cap, zise:
– Iata-ma și eu. Tu n-ai vrut sa crezi pe fiul nostru cand ți-a spus ca m-a vazut. Eu n-am știut ce sa crez cand am vazut scarboasele alea de piei, ci am socotit ca fac bine, dandu-le focului, ca sa va scap pe voi de ele.
– Așa am fost noi ursiți sa patimim, raspunse zana. Lasa acum cele trecute uitarii, și spune-mi cum ai izbutit de ai ajuns pana aici.
Și dupa ce-și povesti toate întamplarile, și tot ce pați, se îmbrațișara, saruta copilul și ramase acolo cu toți. El starui de dansa sa iasa la lume, și ea îl asculta. Se întoarsera deci cu toții la împaratul, tatal voinicului, și acolo facu o nunta de se duse vestea în lume.
Împaratul acela îmbatranind, toata boierimea și tot poporul alesera pe fiul sau cel mai mic de împarat, pentru ca era roman verde, întreg la minte și drept la judecata; și traira și împarațira în fericire, de le ramase numele de pomenire în vecii vecilor.
